Întregul este un tot fragmentabil. Din el se desprind părțile. Ele sunt strâns legate de esența întregului, dar cu toate acestea, calitatea lor de a fi precis delimitate le fac să devină la rândul lor întreguri. Partea nu există fără întreg iar întregul încetează a fi ca atare dacă este privat de una dintre părțile sale. În raportul întreg-parte întregul explică partea și partea explică întregul.

Faţă de obişnuinţa modernă de a separa partea și întregul, este dezvoltată o interesantă perspectivă asupra relaţiilor complexe dintre parte și întreg. Departe de orice idee a separaţiei între termenii amintiţi (partea și întregul), întregul tinde natural spre coerenţă sau unificare, lucru imposibil de reușit însă fără aportul părții. Practic, aceste relaţii presupun două aspecte: că partea trebuie să stea în faţa întregului ca o replică a acestuia, şi că, recapitulat în parte, întregul trebuie să stea înaintea universului ca o parte.

Constantin Noica elaborează două teorii cu privire la raportul dintre parte și întreg. Acestea sunt logica lui Ares și logica lui Hermes. Potrivit filosofului român, pentru înțelegerea întregului este necesară clarificarea raporturilor dintre individual și general. Aceste raporturi sunt reinterpretate din perspectiva unor distincții fundamentale: situații statistice/ fapte logice, logica lui Ares/ logica lui Hermes.

În logica lui Ares partea este considerată „ca o piesa de schimb, căreia i se poate spune constanta individuală, dar tot neînsemnată rămâne, sau ca o cărămidă care poate fi oricând înlocuită cu o alta, dacă se sparge”. Partea este așezată în întreg și de vreme ce întregul reține totul pentru el, partea devine o simplă variabilă, disparentă sau oricând gata sa fie sacrificată.

Logica lui Hermes este respectuoasă față de parte, de vreme ce aceasta poate fi purtătoare de întreg. Aici, partea este de fiecare dată o interpretare a întregului, fără de care acesta nu ar exista. În fiecare parte întregul iși face încercarea. Constantin Noica a propus o logică a lui Hermes, pentru a da socoteală de situațiile logice înregistrate de om.

Toate științele umane, constata Noica, în încercarea lor de a găsi legi, urmaresc firul câte unei situații logice (repetiție, simetrie, asemănare, proporție, coordonare, subordonare, negație, contradicție), iar toate situațiile logice, oricât de variate, creează campuri logice.

Câmpul logic este acea situație în care întregul este parte, iar nu numai parte în întreg.

Cu această definiție, Noica surprindea specificul creațiilor spirituale, mai ales pe care logica dedicată lor ar trebui să le ordoneze și să le expliciteze. În ansamblurile obișnuite (mulțimi, agregate, mecanisme), partea își exercită importanța în funcție de întreg: de exemplu, într-un ceasornic, partea este în, dar și sub organizarea întregului.

Dar în situațiile logice propuse de Noica, lucrurile se răstoarnă. Întregul este parte, sau partea are toată încărcătura întregului. Gândită astfel, partea devine mai mult decât ea însăși, sau e dincolo de ea.

Un om, spune Noica, este cu adevărat om și iese din statistică atunci când devine o lume. Poetul adevărat este cel care devine la un moment dat Poezia „…Când te dărui cuiva, când aderi la o idee, când incorporezi un sens, o faci pentru că vezi în ei și ele o lume.

Cine dorește să surprindă specificul domeniilor care aparțin creațiilor spirituale și sufletești trebuie să-i aleagă ca prim postulat ideea că întregul este parte. Se construiește o altă logică cu care se judecă asupra lucrurilor, care introduce partea în întreg, sau elementul în mulțime, sau transferă o proprietate de la o parte sau element la un întreg sau la o mulțime; de exemplu, dacă a aparține lui b și b aparține lui c, atunci a aparține lui c.

Logica utilizată pentru a exprima corect simplele constatări cotidiene până la cele mai sofisticate construcții științifice, subapreciază partea, sau elementul. Elementul este un caz statistic, un individ numărat și un fel de soldat într-o oaste. Soldații pot pieri, oastea contează, ea putând fi o mulțime vidă.

Noica și-a îndreptat demersul logic și spre o concluzie etică: logica clasică și logica modernă, cu mecanismele lor duale (da și nu sau pierzi) și cu transformarea individului în nimic, a revenit treptat o logică a războiului, o logică a lui Ares. O logică nouă ar fi una a lui Hermes, zeul comunicării și al interpretărilor; cu alte cuvinte, o logică pentru hermeneutica, slujitoare devotată a înțelegerii. O logică a lui Hermes ar avea sens cel puțin pentru științele spiritului: a întelege, cum voia Dilthey, filosoful culturii care a făcut deosebire între științele naturii și acelea ale spiritului, înseamnă tocmai a vedea întregul în parte sau a interpreta întregul prin parte. Tot așa întelegem și demersurile omului, în economie, artă, morală, religie.

Ceea ce caracterizează, în prima instanță, un întreg este faptul ca el reprezintă o colecție de părți. Acest gen de întreguri, de primă instanță, se întâlnesc frecvent.

Există, însă, și întreguri secunde, care reprezintă mai mult decât o simplă sumă de părți și în care încep să se contureze proprietăți specifice. Față de întregul de prima instanță, în care partea aparține acestuia, în întregul secund, partea poartă cu ea  întregul. Legătura parții cu întregul este de așa natură încât întregul poate fi preluat de fiecare parte, ce capătă o aparentă autonomie. Astfel, dacă o parte devine autonomă, ea ține în continuare de întregul din care a apărut, numai că devine „o mulțime cu un singur element”. „Mulțimea secundă ar putea fi definită, în fiecare plan, ca mulțimea mulțimilor cu un singur element”.

Raportul dintre întreg și parte în mulțimile secunde este de egalitate unilaterală (întregul este partea, fără ca partea să fie întregul) sau chiar de identitate unilaterală.

Elementele unei mulțimi secunde nu sunt simple elemente, ci sunt ele însele mulțimi, mulțimi cu un singur element. Mulțimea cu un singur element nu are întâmplător un singur element, ci îl are prin chiar natura acestuia de a fi parte purtătoare de întreg (holomer).

Omul este o asociere de sentimente fără de care el nu ar mai putea fi numit om. Asta face omul să fie un întreg și părțile lui să fie sentimentele. Ce este un sentiment? A ști ce este un lucru, un fenomen, spun unii, înseamnă a te pricepe în arta și știința de a-l construi, de a-l crea. A ști ce este un sentiment înseamnă mai întâi a-l trăi. Pentru aceasta se cere să deschizi ochii asupra lumii din jurul tău, asupra celor de lângă tine, asupra celor ce te-au precedat și te vor urma; înseamnă apoi să te apleci atent asupra operelor oamenilor de știință, opere care îți vor precede marea bucurie de a-ți dezlega o parte din “enigmele universului”; înseamnă a-ți îndrepta pașii spre marii poeți ai umanității, spre celebrii romancieri si dramaturgi; mai înseamnă să pătrunzi în misterele lumii formelor, a culorilor și a luminii; înseamnă să te lași vrăjit de armonia (și disonanțele) lumii sonore…

Astfel, vei trăi sentimente mari: sociale, morale, intelectuale, estetice. Dar nu este suficient. A ști mai înseamnă a comunica, iar a comunica presupune aducerea la un nivel superior de conștiință o stare trăită, simțită. În fine, dacă vei reuși să stăpânești arta de a crea sentimentele respective, atunci te poți declara mulțumit: știi, într-o măsură, ce este un sentiment.